Nov 11 2011
Se mai fac şi filme româneşti bune
M-a atras trailerul ăsta de prima oară când l-am văzut. Nu mă omor după filmele româneÅŸti, mi se pare că sunt mult prea abstracte, total diferite faţă de realitatea de la noi. Când am văzut “Eu când vreau să fluier, fluier” nu mă gândeam să mai văd prea curând alt film autohton care să-mi placă. M-am înÅŸelat.
Portretul luptătorului la tinereÅ£e e un film lung, are aproape 2 ore ÅŸi jumătate, ÅŸi prezintă miÅŸcarea anticomunistă din munÅ£ii FăgăraÅŸi. AcÅ£iunea urmăreÅŸte un grup, condus de Ion Gavrilă Ogoranu, de-a lungul a mai bine de un deceniu, timp în care sunt vânaÅ£i de armată ÅŸi securitate. La început e un grup de 15, iar la sfârÅŸit rămâne doar Ogoranu, omul (real) pe care securitatea l-a prins după 27 de ani de luptă în munÅ£i. La 2 ore ÅŸi jumătate, filmul e frustrant de lung ÅŸi nu urmăreÅŸte altă acÅ£iune concretă în afară de lupta pentru supravieÅ£uire a personajelor principale – dar fix asta te bagă în atmosferă.
E un film dur ÅŸi adânc. Nu-i pentru oricine – dacă te aÅŸtepÅ£i la The Expendables, varianta cu Sergiu Nicolaescu, mai bine spune pas.
Nu ÅŸtiu mulÅ£i din actorii din film. Liderul grupului e jucat de un tip care seamănă cu Marica, apar la un moment dat Paul “Maximus” Ipate ÅŸi Bendeac, iar unul din membrii grupului e Dan Bordeianu. ÃŽn rest nu i-am mai văzut, dar joacă bine, credibil.
La final, un citat al lui Ion Gavrilă Ogoranu, cu care se începe genericul de sfârşit. Zic eu că spune multe în doar câteva fraze:
În luptă, în munţi, am fost doar răniţi, dar omorâţi niciunul. Ucişi am fost doar când am fost vânduţi. O spun cu durere, vânzarea de frate e o boală naţională, care, dacă nu vom reuşi să ne vindecăm, ne va ucide pe toţi. Nu ne-am făcut iluzii că ni se vor alătura mulţi oameni. Unii n-au venit de frică. Şi ei trebuie înţeleşi. Pe alţii nu-i interesează decât propriul interes. Regimurile se schimbă, profitorii nu.
Comentarii recente