bucuresti

Feb 12 2010

Micul Paris nu mai e nici mic, nici Paris

A trecut ceva vreme de când Bucureştiul era numit “Micul Paris”. Şi-a câştigat porecla undeva acum o sută de ani, datorită asemănării cu Fălticeni capitala franceză. Eu, personal, am dubii că ne-am situat vreodată în apropierea Parisului. Nu geografic, că ne despart ceva kilometri, ci ca grad de dezvoltare. Şi e normal, spre deosebire de francezi la noi au fost destul de însemnate şi influenţele din est.

Cu toate astea, mereu m-a atras atmosfera asta a începutului de secol XX. Îmi plac la nebunie “centrele istorice” ale oraşelor, îmi place să mă plimb pe străzile înguste şi oprite în timp şi să-mi închipui cum ar fi arătat animate de viaţa acelui veac. Din păcate, la noi n-a ţinut prea mult epoca de care vorbesc. Conacele, casele care mai de care mai ferchezuite, blocurile cu aer de Paris au dispărut, făcând loc scheleţilor gri care ne întunecă zilele prin mai toate oraşele de pe la noi.

Şi-aşa, micul Paris a supravieţuit câteva zeci de ani. Apoi s-a transformat, încet-încet din capitala pe care o vezi când îl citeşti pe Caragiale… în mica Moscovă. Cu blocurile de care ziceam şi pe care le ştim, cu metrouri, alimentare pline de cozi şi cu un aer total schimbat. Cartiere întregi demolate pentru a se face loc zecilor de blocuri care urmau să găzduiască o nouă generaţie.

Şi ce crezi, a durat mult? Nicidecum. După ’89, înfometaţi de occident, am început să importăm totul. De la chestii fizice, palpabile, la cultură şi spirit. Şi-aşa dispare şi mica Moscovă şi cu ea orice urmă de Bucureşti de-altădată.

Azi… Cu ce putem să asemănăm Bucureştiul? Cu orice oraş american, că doar ne-am americanizat de tot, preluându-le fiecare obicei – de la filme la… cultură şi spirit. În vreme de criză mondială, în capitală s-au deschis două malluri.

Sau să-l asemănăm cu orice oraş nemţesc? De ceva ani, în special după 2000, Germania a devenit un epitet al perfecţiunii pentru români. De la zecile de magazine cu haine la kilogram şi firme imense care anunţă că le-a sosit marfă din Germania, la miile, zecile de mii de maşini care circulă la noi acum, pe când acum 5-10-15 ani rulau pe străzi cu nume impronunţabil de germane.

Sau nu, cu niciunul. Nu mai putem asemăna Bucureştiul cu nimic. Rămâne, pur şi simplu, Bucureşti. Sau Constanţa, Deva, Ploieşti – nu e diferenţă între ele. Oricât am încerca să ne convingem, nu sunt decât diferenţe minore între oraşe. Noi doar am ales Bucureştiul pentru a reprezenta o ţară întreagă.

Aşadar, Bucureştiul îşi pierde titulatura de micul…orice. Dar asta doar pentru că furăm din prea multe locuri odată. De-aia n-o să ajungă niciun oraş vreodată la denumirea de Micul Bucureşti.

By Andrei • Scrise de mine • 1 • Tags:

Jan 7 2010

Cum circuli în România anului 2010

hartaNu ştiu voi ce-aţi făcut, da’ eu n-am băut mai nimic de revelionu’ ăsta. Aşa că, evident, pe întâi mi-a ars de plimbări. Ziua a fost mişto, am trecut peste oboseală, totu’ ok. Până a venit momentu’ drumului înapoi.

Se dă traseul Ploieşti – Bragadiru, ca-n poză. În mod normal, într-o oră jumate îl faci cu maşina. În mod şi mai normal, în 2 ore ajungi cu tren/microbuz/troleu. Ca preţ, până-n 20 de lei. Condiţiile au devenit tot mai decente în ultimii ani, nu mai sunt cele de acu’ 10-15 ani, când aveam trenuri infecte şi vestitele “rate”, autobuzele care sfidau legile fizicii rulând încă pe străzi.

Şi revenim la începutul călătoriei. Intru pe net, unde văd că avem un tren la 8 jumate, din gara de vest Ploieşti. Ajunşi acolo, aflăm că trenu’ are întârzire 45 de minute. Moment în care eu am o sclipire de geniu, şi iau bilete la el, ca să evit alte bătăi de cap (Alternativa era un alt tren la altă gară. Tren care a plecat, din câte ştiu, la timp. Dar asta presupunea să nu fiu retard.). În gară nu prea ai multe de făcut. De fapt, în afară de 2-3 gări, în general nu ai ce face decât să aştepţi. În frig, în săli de aşteptare înghesuite şi nasoale. Aştepţi, şi asculţi cum se mai adaugă 45 de minute întârziere la trenu’ tău.

Ca să n-o mai lungesc cu trenu’: a apărut, într-un final, după 70 de minute de întârziere. Singura nemulţumire în acel punct ar fi putut fi faptul că nimeni n-a scos o vorbă. Trenu’ n-a fost anunţat, a venit şi-a plecat, bine flancat de un personal care se ducea în Câmpina. Aşa că am dat iar fuga la casa de bilete, am plătit o diferenţă şi am alergat după un Intercity pe care abia l-am prins.

Dar eforturile au dat roade. La ora 11, la 3 ore după ce am plecat, eram în Bucureşti. Aici, altă belea: RATB-u’ mai circula, da’ deja nu mai ajungeau la capătul lor obişnuit (fix unde aveam nevoie), aşa că cea mai tare opţiune era să luăm metroul. Până… mai aproape de destinaţie, măcar.

Dar, odată ce ai ghinion, trebuie să-l ai până la capăt! Aşa se face că ultimul metrou al zilei şi-a închis uşile fix în faţa noastră.

Revenind la suprafaţă, ajungem în faţa ultimei opţiuni: taxi-ul. Şi dacă nu aţi văzut niciodată un reportaj cu camera ascunsă despre taximetriştii de la Gara de Nord, ei bine… Primul care ne-a abordat ne cerea 70 lei, iniţial. Când am refuzat, a coborât la 60. Pentru un drum pe care-l faci ziua cu 3 lei.

După câteva minute de căutări am dat în sfârşit de un nene de la Cobălcescu, care ne-a dus foarte repede şi ieftin (undeva la 30 de lei, şi a ieşit mai puţin decât scria pe aparat).

Asta-i România anului 2010. Ne mândrim că suntem civlizaţi, evoluaţi, că suntem europeni… Şi nu suntem în stare să parcurgem un drum de 60 de kilometri (şi nu oriunde, ci din Ploieşti, un ditamai oraşu’, până în Bucureşti, practic) fără bătăi de cap. Nu suntem cu mult mai departe de situaţia de acu’ 15 ani, când aveam toate magazinele închise lunea.

By Andrei • Scrise de mine • 0 • Tags: ,

Aug 26 2009

Pe la OMV

După cum ziceam într-un post anterior, am o groază de ghinioane când vine vorba de maşină; o să le pun în ordine pe viitor, când s-or mai potoli. Ultimul în lunga listă l-am păţit zilele astea.

Duminică, mai exact. Mă duc la benzinărie, deschid uşiţa de la rezervor, şi rămân perplex: capacul de la buşonul de benzină lipsea. Primul meu gând a fost că cineva l-a furat. Dar nu – uşiţa nu era forţată, maşina nu stă niciodată descuiată (pentru că sunt maniac, şi verific şi de 5 ori dacă am încuiat-o). Încep apoi să-mi refac paşii – ultima oară când am umblat la capac a fost când am pus benzină, la OMV-ul de lângă Apaca (şi din câte ţin minte, n-am pus eu, ci un nene de acolo). Un scurt popas la un Lukoil, cumpăr un capac de plastic, universal (o prostie, dar o prostie mai bună decât nimic), şi mă duc glonţ la OMV.

Acolo dau de un tip. Un angajat. Şi-i zic problema mea, ce am pierdut, îl întreb dacă au un loc unde se adună obiectele pierdute. Mă roagă să-l aştept, pleacă 10 minute, după care revine şi îi explic din nou problema. Urmează dialogul:

- Daţi-mi bonul de benzină.
- L-am aruncat, deh, nu le ţin atâta timp. Da’ pentru ce?
– Să verific la casă dacă l-aţi lăsat acolo, să-i ziceţi colegului că îl lăsaţi.
- Adică să-i zic că urmează să îl pierd acolo şi să aibă grijă de el cât îl pierd.
– Da. Că nu stau să mă uit pe cameră, cine ştie când aţi venit.
- Marţi, ora 7 seara.
– Da’ nu… Mai uşor era cu bonu’. Aşa e mai greu… Cine ştie…

Moment în care l-am lăsat în pace. În concluzie, cumpăr capac. Original, eventual, că între timp mi-am luat o prostie din plastic, d-aia universală.

Azi dimineaţă, altă benzinărie, tot OMV. Pustiu, în afară de mine şi un tip care era în faţa mea la coadă. Plăteşte, pleacă, eu înşir ce-am de luat în faţa casei, zic omului pompa… Deodată POC! Mă-ntorc şi-l văd pe tipul din faţă care se dezlipea de uşile glisante, rearanja un raft şi îşi cerea scuze.

Absolut toată lumea din magazin a început să râdă – vreo 4 angajaţi şi eu. Am râs cu lacrimi, şi atunci, şi 2 ore mai târziu când mi-am adus aminte. Uite cum ghinionul altuia te înveseleşte… Poate dacă eram eu în locul lui intram în pământ de ruşine, dar şi râdeam cu aceeaşi poftă acum.

By Andrei • General • 0 • Tags: , , , ,

Aug 12 2009

Să ne mai vindem puţin

În Cişmigiu e un monument al eroilor americani căzuţi în al doilea război mondial. Nu e o ştire, nu e ceva nou, decât poate pentru mine, că ieri l-am văzut. Ceva mai încolo e monumentul eroilor francezi. Bună iniţiativa, n-am ce zice, e frumos să ne cerem scuze şi să ne împăcăm, peace on earth, blah blah.

Dar n-am văzut monumentul românilor prin zonă (o fi şi nu l-am văzut eu?!). Cu puţin timp pierdut pe o căutare găseşti că în al doilea război mondial au murit 100.000 români – civili, nu soldaţi. Şi mai ştim că americanii au dus campanii întregi de bombardare a României (una din cele mai mari fiind Tidal Wave, dar nu singura).

Da’ e bine că noi suntem prietenoşi. Peste câţiva ani să îi ridicăm statuie şi ăluia care l-a omorât pe Teo Peter, că e mai străinez.

By Andrei • Scrise de mine • 1 • Tags: ,

Jul 21 2009

Sunt şofer în Bucureşti – Part 1

Oricine a umblat prin ţară ştie că în oricare 2 oraşe nu se circulă la fel. Dar, cu toate astea, Bucureştiu’ iese clar in evidenţă. Ştiţi vorba aia, “nu eşti şofer până nu ştii să mergi pe Dacie”. Eh, eu zic că ar trebui să fie “nu eşti şofer până nu ştii să mergi în Bucureşti”, vorbă încercată pe propria piele – pot să zic că doar Bucureştiu’ m-a făcut şofer. Şi chit că circulă tot felu’ de glume, bancuri si texte pe seama traficului de aici, pot să spun că bucureştenii sunt cei mai buni şoferi din câţi am văzut. Mai jos – un mic ghid de adaptare la viaţa rutieră a capitalei.

More

By Andrei • Scrise de mine • 3 • Tags: , ,

1 2 3