Dec 15 2010
Un banc
Cinci talhari au prins în pădure o călugăriţă şi au violat-o. Aceasta, mergand mai departe, işi face cruce:
- Mulţumesc Doamne! Si fără de păcat, şi pe saturate!
Dec 13 2010
Cartele Click, pentru cocalarul din tine
Pentru cei care nu ştiu, publicaţia de mare angajament “Click” vinde odată cu ziarul şi cartele SIM în care oferă mii de minute. Cui?
Dacă e să judecăm după poză, atunci e clar că publicul ţintă e un cocalar în formă de SIM. Sau un cocalar, punct. Nu ştiu ce-l dă de gol mai întâi – freza de guţă, lanţul sau dintele din aur. Iar spatele pachetului nu arată mai grozav.
Dec 12 2010
Am un tic tâmpit
Merg pe stradă.
- Salut, ai un foc?
- Nu, îmi pare rău…
Intru în magazin, nici n-apuc să fac doi paşi că mă trezesc cu o promoteriţă în cale:
- Bunăăă, eşti fumător?
- Nuu, îmi pare rău.
Da’ pân’ la urmă, de ce-mi pare mie rău?
Dec 10 2010
Cum călcăm legea în picioare
Noaptea se găsesc greu locuri de parcare. Greu, atenţie, nu deloc. Aşa că toţi ciobanii parchează pe unde apucă, iar dimineaţa majoritatea pleacă, lăsând în urmă doar câţiva bezmetici. Ca tipul de mai sus, care zici că parcase în mijlocul drumului. Şi sunt sigur că dacă se trezea cu maşina ridicată avea aceeaşi reacţie: poliţia e de căcat, eu sunt o victimă. Tot azi, un nene zbiera de zor la doi poliţişti care au îndrăznit să-i dea amendă pentru că şi-a uitat actele acasă. Şi nu-nţeleg de unde revolta asta.
Frate, atunci când încalci legea îţi asumi un risc. O mai fac şi eu, chit că rar: dacă depăşesc viteza o fac pe riscul meu – dacă prind radar, plătesc. Dacă mă sui în autobuz fără bilet, din nou, ştiu că e posibil să suport consecinţele. Şi dacă mă prinde organu’ de control, aia e, plătesc.
Aşa că nu-nţeleg unde e loc de scandal. “5 milioane amendă? Am copii acasă!” Aşa, prietene, şi? Ai tras un loz şi de data asta n-a ieşit. Cine ştie de câte ori ai mai tras acelaşi loz şi-ai plecat rânjind acasă.
Nu credeţi că e timpul să se mai aplice şi la noi legea? Să nu mai plecăm urechea la scuze?
Dec 7 2010
Mai vedeţi pădurea de copaci?
Unul din motivele pentru care mi-am cam pierdut interesul pentru toată blogosfera şi socialisfera de pe internet este că nimic nu mai pare personal aici. Înţeleg că pentru companii (ziare, televiziuni, firme exclusiv online, câte şi mai câte) e strict o afacere, dar nu înţeleg de ce trebuie să fie pentru toţi.
Uite, să luăm bloggerii drept un prim exemplu. Eu i-aş împărţi în patru categorii:
- Profesioniştii. Arhi, zoso, VisUrât. Mai sunt, dar aţi prins ideea. Ei fac asta full-time, ei fac bani din blogging şi te aştepţi ca o mare parte din ce spun ei să fie axat pe biznis. Te aştepţi şi la posturi plătite în care fac o reclamă pe faţă, cu zeci de linkuri, da’ tocmai pentru că te aştepţi şi nu eşti surprins parcă nici nu îi condamni. E treaba lor, e jobul lor.
- Newcomerşii. Aici aş include o mai mare parte din blogosferă. Sunt ăia care fac ceva bani din blog, dar totul e nou pentru ei, aşa că nu se pricep. Nu ştiu să mascheze o reclamă, nu ştiu să împartă util chestiile pe care vor să le transmită şi chestiile pe care sunt obligaţi să le transmită. Sunt stângaci, sunt lacomi şi sunt slabi.
- Aspiranţii. Ăştia sunt cei mai mulţi. Poate câştigă ceva de pe urma blogului, poate nu. Sunt ăia avizi după cifre. Recunosc, şi eu am avut o perioadă în care ştiam statisticile zilnice ale blogului pe de rost. Şi e interesant, perioada aia n-a fost cea mai de succes a blogului. Aspiranţii sunt ăia care vor neapărat să scrie, vor să facă trafic, vor să atragă investiţii, vor să ajungă cei mai citiţi şi bogaţi din domeniul ăsta. Transformă totul într-un subiect de blog, şi de multe ori o fac prost.
- Relaxaţii. Ăştia sunt bloggerii care îmi plac. Aici intră cei care scriu de dragul de a scrie, doar pentru că pitong. Nu-i doare de vizitatori, comentarii, pagerank, reclame, rahaturi. Nu, frate, scriu pentru că le place şi aşa vor. Aici i-aş trece pe cei pe care îi citesc în mod constant: Sîrb, Melk, de ce, aiurea, boghi, Radu.
Zău, aş vrea să văd cum renunţaţi să vă vindeţi, cum nu vă interesează traficul, cum scrieţi doar de dragul de a scrie. Sau, în cel mai rău caz, aş vrea să văd cum toată tărăşenia nu se extinde şi la Facebook, că Twitterul e de mult mâncat (din aproape o mie de urmăritori ai mei sunt gata să pariez că aproape jumătate sunt companii).
Comentarii recente