Cultul bormaÅŸinii

De când mă ştiu stau la bloc. Nu d-ăla tip Bucureşti, cu zece etaje şi cinşpe scări, d-ăla normal. Patru etaje, într-un cartier de blocuri asemenea. De când mă ştiu, au fost două constante în blocul nostru: în fiecare zi cineva era în parcare şi-şi repara Dacia (sau chiar maşina) şi în fiecare zi cineva dădea cu bormaşina.

MaÅŸinile s-au modernizat, lumea a renunÅ£at încet-încet la Dacii, iar vecinii pasionaÅ£i de ÅŸurubărit pe sub caroserie s-au mutat sau ÅŸi-au schimbat pasiunea. Acum, deÅŸi parcarea e mai plină ca oricând, nu vezi nici urmă de “mecanic”.

ÃŽn ce priveÅŸte bormaÅŸinile, în schimb… Oricât de tare m-aÅŸ strădui, nu pot să-mi aduc aminte de o perioadă mai lungă de o săptămână (hai două, cu indulgenţă) în care un vecin să nu spargă un perete, să nu dea o gaură, să nu bată niÅŸte cuie sau să facă orice altceva care să-mi zguduie cafeaua-n ceaÅŸcă.

Aşa cum sunt proiectate apartamentele de-aici, în balcon ai acces din bucătărie (doar printr-un geam) şi din sufragerie (printr-o uşă). Apartamentul meu cred că e singurul din bloc unde mai vezi geam la bucătărie, restul vecinilor spărgând peretele ca să facă încă o uşă. Au spart, deci, câte un metru pătrat (minim) din peretele de rezistenţă ca să economisească câte 20 de secunde.

Mă-ntreb, la modul cel mai serios, cât anume mai pot sparge? Ce a mai rămas de găurit? Cât de mult o să mai reziste blocul ăsta dacă-l găurim ca un şvaiţer?

Åži-acum, terminând cu lamentarea, mă gândesc că nu numai vecinii mei sunt aÅŸa. ÃŽn fiecare bloc sunt două-trei familii de oameni normali, restul fiind niÅŸte meÅŸteri de seamă. Åži pân’ la urmă, când găseÅŸti o bormaÅŸină la 50$, cum ai putea să nu-Å£i închipui că eÅŸti mare meÅŸter ÅŸi le poÅ£i pe toate?