Dragă piţi,

Ne-am intersectat pentru câteva zeci de secunde, dar mie mi-a părut o eternitate. Tu erai tipa trecută bine de 30 de ani, îmbrăcată office – colecţia paraşuta 2010, care trecea galeş strada pe la trecerea de pietoni, pe roşu. Eu eram bezmeticul care încurcase drumul de două ori şi încă nu ştia dacă iese din oraş sau mai rău se-afundă.

Te-ai apucat să treci pe roşu, ţi-ai pus ochelarii de cal imaginari şi părea că nu te afectează nimic din ecosistemul oraşului. Mergeai agale, mai ceva ca pe plajă, când e nisipul fierbinte. Când mi-ai sărit în faţă te-ai uitat doar cu coada ochiului, ca să fii sigură că nu cazi de pe tocurile kilometrice direct la mine pe radiator.

După mers, aş zice că n-ai mai purtat tocuri. După faţă, aş zice că eşti mutată de curând la oraş, trecută printr-o metamorfoză totală – devenind din Mar’lena (fata aia înceată de pe uliţă), o mândreţe de Mary, neapărat cu igrec, secretară la o firmă cu paişpe angajaţi, dintre care jumate-ţi sunt amanţi. Odată cu mutarea la oraş ai prins încredere în tine, iar asta-ţi permite să mergi înfipt, apăsat, ca o ţoapă.

Douăzeci de secunde mai târziu, tu încă traversai, împleticindu-te pe piatra cubică mai ceva ca un copil care-nvaţă să meargă. Te-am claxonat, nervos, că ţineam intersecţia în loc. Tu te-ai uitat din nou la mine cu coada ochiului şi mi-ai aruncat un zâmbet ştrengăresc, punându-mă imediat în categoria ălora care suspină şi salivează în urma ta.

Eşti o toantă.

Cu drag,
Tipul pe care l-ai enervat azi (ăla de lângă gura de metrou, că oi fi enervat pe mai mulţi azi).