Avatar… Mai are rost?

Nu ÅŸtiu dacă mai are rost să-mi dau cu părerea de Avatar. Am intrat în sala de cinema aproape sătul de vorbele despre el – pe de-o parte mă aÅŸteptam să fie ultramegasuperproducÅ£ia de care vuieÅŸte o planetă întreagă, pe de altă parte mă aÅŸteptam la un rahat poleit filmat frumos în treideu, după cum ÅŸuÅŸoteÅŸte pe la colÅ£uri o naÅ£ie de cârcotaÅŸi (ÅŸi nu ăia de la tv).

Åži, surprinzător, ÅŸtiÅ£i ce? A fost un film. Åži-atât. Ca orice film, are el ÅŸi bune ÅŸi rele, are ÅŸi chestii după care să te înnebuneÅŸti, are ÅŸi cliÅŸee ÅŸi părÅ£i nasoale. Da’ cu toată nebunia, nu pot să zic că e un film despre care să vorbeÅŸti săptămâni întregi. ÃŽn niciun caz unul în numele căruia să te sinucizi, după cum îmi zicea iubita că a auzit.

Mi-a plăcut 3d-u’, evident. Åži toată povestea, când învaţă tipu’ lumea. Åži mi-a plăcut la nebunie că americanii pierd, era ÅŸi timpu’, mai dă-i dracu’ de înfumuraÅ£i. Åži mai mult decât atât (da, mai mult decât la nebunie) mi-a plăcut că dintr-o Å£ară plină de ţărani get beget de vârsta a doua, nu m-a enervat nimeni ÅŸi lumea a fost cu bun simÅ£.

Nu mi-a plăcut că a fost prea bazat pe 3d. Povestea e de tot râsu’, iar finalu’ l-am ghicit cu cel puÅ£in o oră înainte. Åži că ramele pentru ochelarii ăia sunt cea mai proastă invenÅ£ie de la scaunu’ electric încoace.